ROMANIA -2- Capitolul I

Nu-mi dau seama când a trecut vacanța de vară atât de repede. Îmi aduc aminte de primele săptămâni pe care le-am petrecut împreună cu cea mai bună prietena mea, Marie. Întotdeauna am admirat-o deoarece era genul de fată populară printre cei din liceu. În schimb eu eram fata care nu era în lumina bârfelor, ci în umbra oricărui boboc timid.

Eram pe hol, în timp ce Mar se aproprie de mine cu pași mari și apăsați, ca și când ar fi distrus școala ca să ajungă la mine. Vedeam cât de bucuroasă era să mă vadă după atâta timp. Părul ei blod și cârlionțat și ochii de un albastru superb o transformau într-o regină a frumuseții.

-Hei! spune ea în timp ce mă strânge în brațe. Doamne, cât de mult timp a trecut.

-Hei! Ieri ne-am văzut ultima dată și-mi spui că ți-a fost dor de mine. Mă desprind din îmbrățișare pentru ai vedea mai bine chipul luminos. Ai nevoie neapărat de un medic care să te rezolve cât mai repede.

-Cine zicea! M-ai sunat în fiecare zi din vacanță și îmi spuneai că ți-e super dor de mine și că te-ai plictisit de moarte de statul în pat. Eu măcar m-am distrat!

- Măcar mama ta nu stă cu ochii pe tine în fiecare secundă din viața ta de muritor. Vezi că mă supăr și avem oră cu proful de engeleză, am spus eu indignată.

-Gata, gata. Am înțeles. Nu te mai oftica atât. O să faci riduri și ești prea tânără pentru asta, scumpa mea!

-Bine. Haide că s-a sunat și o să se supere profu. Nu vreau absență! am strigat în timp ce mă îndepărtam de Mar cu viteză.

La un moment dat am simțit cum m-am ciocnit de cineva puternic, care îmi bloca accesul spre clasa de engleză. Mi-am dat seama cine era și mă uram că nu am fost atentă pe unde merg. Aveam acest obicei enervant de a mă uita doar la cimentul de sub picioarele în loc să-mi ridic privirea spre orizontul îndepărtat și atât de frumos. Știam ce am făcut așă că m-am îndepărtat de acea persoană și m-am uitat în ochii acesteia.

Lucas Berrington era un băiat care intimida pe oricine. Părul brunet și ochii lui de un verde intens mă faceau să mă simt atât de mică în această lume. Nu știam de ce putea să-mi placă de un băiat ca el, dar se pare că eu eram singura cu care se purta ca un nesimțit. Mă enerva acest lucra, dar cu timpul m-am obișnuit și am trecut cu vederea peste caracterul lui. Genunchii începuseră să mi se înmoaie, dar mi-am spus că trebuie să rămân calmă. Era cel mai cunoscut dintre elevii din liceu, ceea ce părea că era un maestru în cucerirea fetelor care și-l imaginau în fiecare vis.

-Se pare că cineva nu vede pe unde merge! Off, ce păcat! Se aplecă spre urechea mea, lent, putând să-i simt respirația caldă pe gâtul meu. Am simțit cum un fior rece mi-a atins coloana vertebrală De acum înainte ar trebui să ai grijă pe unde umbli. Unii se întreabă dacă ciocnirile noastre nu sunt doar niște ciocniri din neatenție. Așa că ai grijă!

Am simțit cum pământul de sub picioare începe să se miște așa că am închis ochii pentru a mă liniști. Când i-am deschis Luc nu se mai afla în fața mea. Mă bucuram deoarece nu voiam ca din prima zi totul să-mi distrugă planurile de mult planificate.

În acel moment mi-am dat seama că am întârziat la ore și că mama n-o să fie foarte fericită când o să audă asta. Nu aveam să mai ies afară cu Mar, iar asta mă îngrozea teribil. Fiind singurul copil din familia mea nu aveam cu cine să vorbesc lucruri personale, mai ales despre băieți. Da, eu și Mar vorbeam încontinuu despre asta, chiar dacă uneori treceam peste une linii, nu conta. Acele minute când mă deconectam de la viața personală simțeam că pot să respir din nou.

-Bună ziua! Mă scuza-ți că am întârziat, am spus în timp ce simțeam cum broboane de apă se preling pe șira spinării. A trebuit să alerg pentru a ajunge cât de cât la oră. Am avut o problemă în familie și a trebuit să o rezolv. Data viitoare nu se va mai întâmpla. Era o scuză jalnică pentru prima oră din semestru, dar nu mi-a păsat în acele momente.

-Am înțeles! Pot să te duci în bancă, a spus profesorul mult prea preocupat să se uite pe niște fișe pline de cuvinte întortocheate.

În momentul în care am auzit ce a spus am mers cu pași mari spre banca mea și a lui Mar. Din priviri mi-am dat seama că vrea să știe totul. Am ridicat subtil telefonul care se afla în geacă pentru ai arăta singurul mod prin care putem comunica.

Mar: Pe bune? Problemă în familie? Ce minciună bună! Spune totul!!

Jenn

Mar: Îl strâng de gât pe îngâmfatul acela nenorocit. O să-i fac viața un calvar. Jur pe cei vrei tu!

Jenn : Nu mai contează! Să nu-i faci nimic altfel te strâng eu de gât.

Mar : Dacă așa vrea zeița bunatății, așa să fie. Dar nu promit că nu-l pun pe lista neagră din mintea mea...

Jenn : Mai vorbim

Mar : Bine. Bucură-te de oră.

Nu i-am răspuns deoarece profesorul a început să discute despre lucrurile pe care ni le va preda în anul următor, acestea nepărând foarte ușoare. Aș fi vrut să-i spun mai multe lui Mar, dar știam într-un anumit fel, că nu era momentul potrivit pentru confesiuni personale.

După cum vedețim, în viața mea apar mai multe personaje principale care m-au făcut să zâmbesc, să sufăr și să văd adevărul. Una dintre acestea este Luc.

El mi-a făcut viața o povară din momentul în care am începutul liceul. Mă cunoștea de când aveam paisprezece ani. Totul a început în momentul în care am terminat ultimul an din ciclul gimnazial. Vara a fost pentru mine un calvar pe care el l-a provocat cu atâta ușurință. Toți prietenii mei n-au mai stat în jurul meu de când Luc a inventat lucruri despre mine. Nu aveam foarte mulți, dar existența lor timpurie m-a ajutat enorm atunci când nu conștientizam cine eram cu adevărat. El mi-a furat toate aceste lucruri dintr-o clipire.

L-am urât din tot sufletul pentru tot ceea ce îmi făcuse dar mi-am dat seama că nu are rost să-mi bat capul. Prima dată am fost “prieteni” pentru că așa am vrut, dar mai târziu mi-am dat seama ce greșeală enormă am făcut. Așa că i-am blocat numărul de telefon ca să nu-mi mai dea mesaje jignitoare. Nu știu dacă am făcut ceva incorect, dar nu voi uita niciodată ce mult m-a afectat.

Din acea vară nu am vorbit foarte mult deoarece prezența lui era una toxică pentru mine și mă contamina când îmi vorbea sau mă îmbrâncea când treceam pe lângă el, reușind să pară că am făcut-o din neatenție. Conștientizam că înauntrul lui era ceva întunecat, bine păzit în așa fel încât nimeni să nu-l vadă de-adevăratelea.

De atunci elevii au început să șușotească despre mine ca de exemplu:

,,Cine se crede ea ?”

,,Este doar un vierme care se dă pe lângă căpitanul nostru!”

,,Jenn, care vrea atenție!”

,,Cum poate să se uite la ea. Este un nimic!”

Nu mă deranja că unele persoane nu primesc atenția lui Luc, dar le-aș da-o imediat dacă aș putea. M-am săturat de fițelele lui și de felul în care se comporta când știa că eram în același loc ca și el.

-Domnișoară White? Mă auziți?

Ups… în acel moment am simțit cum leșin. Toată ora m-am gândit la Luc. Nenorocitul îmi intrase prin piele și parcă i-am auzit vocea “Nu-i așa că nu pot ieși din mintea ta?”. “Taci”, i-am zis, vulnerabilă din cauza acestei situații jenante.

Clopoțelul se auzi și am ieșit din clasă fără să mai observe fețele uimite ale noilor colegi. Se pare că i-am impresionat din prima zi. Aerul curat din curtea școlii m-a ajutat să mă calmez și să scap de toate lucrurile negative . Nu știam ce se întâmpla cu mine și de ce am reacționat așa. Mă durea capul doar când îi auzeam numele. Simțeam că nu m-ai pot respira așa că am sunat-o pe mama, singura persoană pe care mă puteam baza în acele momente.

- Bună! Nu mă simt bine. Aș putea să merg acasă după ora de socială? Am febră și mă doare stomacul.

-Bine. Doar de data asta. Data viitoare nu se va mai întâmpla, a spus mama cu o urmă de îngrijorare. Nu mi se mai întâmplase să plec de la ore doar pentru că nu mă simțeam bine ceea ce cred că surprins-o. Fiecare moment are și o premieră.

-OK. Te iubes!

-Și eu. Și după aia am auzit cum convorbirea s-a terminat.

         După ce ora de socială a trecut, m-am îndreptat spre stația de autobuz. În acea clipă uitasem să-i spun lui Mar că plec. O să mă omoare că nu i-am spus, așa că i-am dat un mesaj.

Jenn : Plec acasă. Ne vedem mâine. Îți spun totul când vin la școală. Te pup.

                                                        *

       Ghici cine era în stație. Exista o singură persoană pe care nu voiam să o văd iar aceea...

        Luc se sprijinea de un stâlp din apropierea stației de autobuz. Școala nu era pentru el lucru foarte important din cât îmi puteam da seama din prima zi de școală. Totuși nu voiam să judec după aparențe așa cum făceam înainte. Acest obicei a dispărut în timp și mă bucuram de asta.

      Am dat să plec deoarece nu aveam cheful necesar să-i ascult morala plictistoare, care mă făcea să casc de fiecare dată când o auzeam. El știa asta așa că își continua ideile doar ca să mă enerveze. Într-adevăr, o făcea foarte bine. Pe scurt se pricepea la enervarea persoanelor atunci când nu era cu prietenul lui Mario.

          Mario este un tip de treabă cu care mai vorbeam atunci când Mar și Luc nu erau prin apropriere. Nu mă deranja să vorbesc cu el deaorece aveam aceleași preferințe și hobby-uri. Uneori discutam prea mult despre Luc, așa că voiam să-i pun scoci la gură. Din păcate tot timpul îl uit acasă și mă blestem pentru asta.

            -Hei! Se pare că tot nu am scăpat de tine! Nu știu ce să zic despre ce o să se bârfească! Despre faptul că te dai la mine sau că mai ai puțin și mă sufoci de-a adevăratelea?

          -Ar fi bine să nu mă enervezi! Pe scurt m-am săturat de jocurile tale sau ce vrei tu să faci! Nu cred că sunt singura persoană care nu poate sta în jurul tău. În acel moment se apropie de mine, în așa fel încât i-am putut simți respirația pe frunte. Mă enerva că se afla atât de aproape de mine. Mă îngrozea faptul că distanța dintre noi devenea din ce în ce mai mică.

          -Hmm...Se pare că planul meu a dat roade. Mă mir că încă mai poți sta lângă mine. Dar am o întrebare pentru tine. Tu cumva mă placi sau joci un joc?

          În acel moment sângele a început să-mi fiarbă. Am jurat că acea persoană nu o să scapă din mâinile mele și că voi face ceva greșit. Am simțit cum fața începuse să se înroșească, dar nu am reușit să mă calmez. În acel moment mâna mea s-a înălțat spre fața lui. Mi-am dat seama că aceasta l-a izbit cu putere deoarece acolo unde palma mea l-a atins, apăruse o pată roșiatică. Mă ustura și pe mine partea cu care l-am lovit, dar mă simțeam bine că am făcut-o.

         Când am observat, m-am îndepărtat de el ca să nu-i văd reacția pe fața care acum era îndreptată spre asfalt. Ajungând pe altă stradă, m-am oprit din mers pentru a respira adânc. Nu m-ai lovisem pe nimeni până acum. Știam că mama ar fi putut afla, dar nu mă interesa. M-a jignit în față și eu nu am putut să mă controlez, așa că i-am scris lui Mar. Era singurul mod prin care adrenalina din sângele meu se risipea.

Jenn : L-am lovit pe Luc. S-ar putea ca mâine să aibă fața roșie.

Mar : Nu ai putut să reziști. Nu vreau să știu ce te-a întrebat, dar cred că îmi dau seama. Liniștește-te.

Jenn : Mersi. Te pup. Sper ca mâine totul să fie bine.

Mar : Și eu. Ne vedem la ore!

Jenn : De abia aștept!

         Când m-am asigurat că totul este bine, m-am îndreptat spre casă. Aveam multe pe cap și trebuia să le rezolv cât mai repede deoarece simțeam că voi exploda. O singură zi și atâtea întâmplâri. Am hotărât să le las în urmă pentru un timp pentru a mă concentra mult mai mult la lucrurile care mă interesau cu adevărat.

                                                                     *

            A doua zi a fost mult mai obositoare și ciudată decât cealaltă. Toată lumea vorbea pe la spatele meu despre ce se întâmplase ieri în stație. Se pare că Luc a avut o dimineață plină deoarece în momentul în care am intrat în școală mi-am dat seama că și cei din generală știau. Nu mă așteptam la ceva deosebit din partea lui așa că totul a fost ceva neimportant.

         Nu le suportam bârfele, păstrându-mi secretele pentru mine, în așa fel încât nimeni să nu știe. De cele mai multe ori nici lui Mar nu-i spuneam deoarece avea prostul obicei de a vorbi înainte de a gândi. Mna, nu mă deranja că toată lumea știa anumite informații despre noi.

           -Bună, Jenn! Mergi la shopping după ore? Am chef să stau degeaba astăzi. Ce zici? Vrei?

        Știam că această expresie însemna că trebuie să vorbim neapărat despre momentele jenante de ieri. Nu aveam chef să-i spun ce s-a întâmplat așa că i-am spus că nu pot. Într-adevăr, aveam multe teme care se aglomerau și nu aveam timp de shopping oricât mi-aș fi dorit. Pur și simplu nu simțeam nevoia de a mă deschide în fața unei persoane în momentul respectiv.

        S-a supărat deoarece știa de obicei nu ratam aceste momente când puteam vorbi despre orice. Mi-am dat ochii peste cap și m-am îndreptat spre clasă. Nu voiam să vorbesc cu nimeni în acel moment și ea știa asta așa că nu m-a întrerupt din mers.

       Norocul meu este că nu am ore cu Luc deoarece este cu un an mai mare decât mine. Era singurul lucru bun la noi doi deoarece nu trebuia să-i văd fața. Din când în când mai aveam ore împreună atunci când aveam proiecte în cadrul programului școlar.

                                                                     *

             Orele au trecut repede, fiind pline de conversații interesante care m-au fascinat. În primele săptămâni, profesorii nu erau exigenți, ceea ce era bine deoarece încă nu mă acomodasem cu viața de liceu. Nu pot nega că nu era frumoasă, fiind în același timp grea pentru că trebuia să mă obișnuiesc cu noii mei profi, care nu erau prea... prietenoși. Da, acesta este cuvântul. Am fost informată că viața de liceu nu este ca în cărțile pentru adolescenți, dar eu încă credeam că nu e adevărat.

            Așa a fost și în clasa a 5-a când am început gimnaziul. A fost o experiență frumoasă care m-a maturizat din toate punctele de vedere. Mi-am făcut prieteni despre care nu mai știu nimic, în afară de Mar. M-a durut când a trebuit să mă despart de foștii mei colegi, dar nu voi regreta niciodată faptul că i-am avut și că ne-am creat amintiri împreună.

              Mar este prietena mea cea mai bună, nu doar pentru că stăm împreună aproape tot timpul, ci deoarece ne înțelegem și nu ne ascundem nimic una de alta. Ultimul lucru nu cred că este adevărat în toate situațiile, dar încerc să trec cu vederea. Nu am pe altcineva, așa că nu vreau să renunț la ea.

              Ea este precum focul, iar eu sunt apa. Ne completăm reciproc, formând un duo perfect. O iubesc ca pe sora mea și sper ca această prietenie să dureze...

                                                                    *